marți, 13 noiembrie 2012

Poezii de 1 decembrie 1918 scurte - Versuri poezie 1 decembrie pentru elevi si copii de gradinita

Poezii de 1 decembrie 1918 - Versuri poezie 1 decembrie pentru elevi si copii de gradinita

Cele mai frumoase si cunoscute poezii de 1 Decembrie!  despre 1 Decembrie, Ziua Nationala a Romaniei 


Ziua nationala a Romaniei a fost 10 mai intre anii 1866-1947, 23 august intre 1948-1989 iar din 31 iulie 1990 ziua nationala este 1 decembrie. Ziua de 1 decembrie a fost adopatata ca zi nationala si sarbatoare publica in Romania (zi libera pentru prodesfori, elevi, prescolari si copii de gradinita). Ziua de 1 decembrie 1918 face referire la Marea Unire Nationala de a Alba Iulia - Unirea Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului la Regatul Roman. Au fost scrise multe versuri si poezii referitoare la 1 Decembrie deoarece este o importanta sarbatoare nationala.  Am selectat cateva poezii de 1 decembrie pentru elevi si copii de gradinita scrise de Vasile Alecsandri si Adrian Paunescu

Hora Unirii de Vasile Alecsandri

Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inimă română,
Să-nvârtim hora frăţiei
Pe pământul României!

Iarba rea din holde piară!
Piară duşmănia-n ţară!
Între noi să nu mai fie
Decât flori şi omenie!

Măi muntene, măi vecine,
Vină să te prinzi cu mine
Şi la viaţă cu unire,
Şi la moarte cu-nfrăţire!

Unde-i unul, nu-i putere
La nevoi şi la durere.
Unde-s doi, puterea creşte
Şi duşmanul nu sporeşte!

Amândoi suntem de-o mamă,
De-o făptură şi de-o seamă,
Ca doi brazi într-o tulpină,
Ca doi ochi într-o lumină.

Amândoi avem un nume,
Amândoi o soartă-n lume.
Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate,
În noi doi un suflet bate!

Vin’ la Milcov cu grăbire
Să-1 secăm dintr-o sorbire,
Ca să treacă drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare,

Şi să vadă sfântul soare
Într-o zi de sărbătoare
Hora noastră cea frăţească
Pe câmpia românească!


Rugaciune pentru 1 Decembrie de Adrian Paunescu

Ne iartă, Doamne, ura şi gîlceava
de care suntem zilnic vinovaţi,
dar către Tine tulnicul suna-va,
să-ntorci privirea Ta către Carpaţi.

Prea mult abandonaţi acestei toamne,
nu mai avem în vatra casei foc,
mai dă-ne-un pic de amintire, Doamne,
răbdare şi iertare şi noroc.

Că pentru vite nu mai sunt nutreţuri
şi aşteptăm o pîine din import,
cînd bietul om s-a prăbuşit sub preţuri
şi sufletul în el e-aproape mort.

Ne-am despărţit în triburi şi în secte,
în cluburi, în partide şi în găşti,
iubirile directe sunt suspecte.
Doreşti succes? Învaţă să urăşti.

Duşmanii nu puteau să ne condamne,
cum noi, pe noi, ne-am condamnat la rău,
de ce să mai venim la Alba, Doamne,
cînd e negustorit şi duhul Tău?

Şi, totuşi, Alba-Iulia există,
şi, totuşi, cineva i-a dat un rost,
şi-a fost şi-atunci pornire anarhistă,
şi Dumnezeu tot ocupat a fost.

Cu grohotiş pe tălpi şi brumă-n gene,
să-nvingi un vechi şi tragic handicap,
şi, în onoarea Albei Apusene,
să-ţi scoţi căciula dacică din cap.

Se aude Basarabia cum plînge
de dorul Ţării Mari, pierdute-n veci,
şi-n clopote e treaz acelaşi sînge,
şi-aceiaşi ochi imperiali sunt reci.

Şi nu-i Emilian la catedrală,
uzurpatorii lui lucrează calmi,
nici umbrele din somn nu se mai scoală,
nici nu mai cîntă doctor Iacob psalmi.

Şi ne e dor de-o sfîntă sărbătoare,
în care toţi să ne-adunăm aici,
şi ne e dor de România Mare
şi am rămas îngrozitor de mici.

Dar, Doamne, pune-Ţi pe cetate talpa,
mai dă-ne harul unui gest postum,
mai cheamă-ne, mai rabdă-ne la Alba
şi să mai încercăm măcar acum.

Niciun comentariu:

Trimiteţi un comentariu